Prima pagină » Societate » Viziunea lui Liviu Rebreanu asupra lumii ţăranului român: Locul, limba şi credinţa sunt cheile modernizării

Viziunea lui Liviu Rebreanu asupra lumii ţăranului român: Locul, limba şi credinţa sunt cheile modernizării

 

dridu-IMG_0181În discursul “Laudă ţăranului român”, ţinut la intrarea în Academie (1940), Liviu Rebreanu arată cum temelia lumii românului, adică ţărănia, s-a întărit în istorie. Dragostea de loc, limba şi credinţa i-au apărat fiinţa de înstrăinare. În ultimul timp, apare tot mai pregnantă nedumerirea cu privire la locul pe care România l-ar putea ocupa în spaţiul european.


Deschiderea spre Occident, deşi nu are aerul noutăţii unei schimbări prea mari, ne duce cu gândul la metamorfozele din perioada formării statului modern de la jumătatea secolului al XIX-lea. Istoricii (Dan Berindei, de exemplu) dau răspunsuri provocatoare cu privire la asemănarea celor două momente. Vorbesc mai ales despre lipsa angajamentelor şi energiilor din interior, ale noastre, ale celor de acum, decât despre ceea ce ni se oferă din partea Europei. După 20 de ani, înţelegem că nu avem formulate bine proiectele şi nici pregătite forţele care să le susţină.

În secolul al XIX-lea, în perioada când România intra, şi politic, şi cultural, în istoria modernizărilor, au avut loc câteva conjuncţii benefice. În politică, energiile proaspetei partide liberale se revarsă, într-un fel ciudat, asupra unei clase uitate de istorie. Tinerii liberali, cu experienţă europeană, trăiţi în spaţiul urban, propun şi susţin emanciparea ţăranilor. Urbanitatea şi elita politică provoacă schimbări necesare, fireşte, de sus în jos. Atunci, s-ar putea spune că, pentru prima dată, ţăranul ajunge pe scena politică.

Şi-n literatură lucrurile intraseră pe făgaşul metamorfozelor benefice şi rapide. Limba poeţilor se desprinde repede din cadrele strâmte livreşti şi revine la pitorescul şi farmecul limbii populare (Alecsandri). Pe această expresie va altoi Eminescu limba cărturărească şi formele ei moderne şi uzuale. Modernizarea, în acest caz, nici în cultură, nici în politică, nu mai pare deloc o înstrăinare, ci o simbioză, o potenţare, mai mult, o regăsire.

Cititi intreg articolul in Ziarul Lumina.