Gurbanele, tradiţia păstrată din vremea dacilor

“Gurbanele” este o sărbătoare moştenită din vremea dacilor, una din puţinele tradiţii păstrate din acele vremuri. Taina gurbanelor constă în sacrificări de miei de culoare albă, care semnifică mântuirea de păcate şi însănătoşirea celor bolnavi. Gurbanele se organizează la marginea unei păduri, iar resturile de la masa se îngroapă. Se consideră că dacă sunt duse acasă provoacă necazuri şi pagube. Sărbătoarea se ţine în fiecare an pe 6 mai, în mai multe localităţi din Judeţul Vâlcea, dar obiceiul s-a păstrat cel mai bine la Şirineasa, acolo unde se respectă cu stricteţe toţi paşii învăţaţi de la bătrâni, potrivit Mesagerul de Vâlcea.

Gheorghe Strâmbeanu are 43 ani şi este unul din organizatorii din fiecare an a Sărbătorii Gurbanelor. Ştie în amănunt ce trebuie făcut şi ce nu şi respectă toate obiceiurile, aşa cum le-a învăţat de la părinţi. “Se face pentru un om bolnav care este îmbrăcat din cap până în picioare în alb. Pentru a se face bine trebuie să participe trei ani consecutiv la ritual. Dintre noi se aleg trei preoţi, mielul trebuie să fie neapărat alb. Şi coacerea mielului se face într-un mod special. Se pune la câţiva metri distanţă de foc pentru a se coace în mod uniform. De la cinci dimineaţa începe ritualul. Luăm toate măruntaiele şi le fierbem apoi le băgăm înapoi în stomacul animalului. Ne strângem numai cu frunze de fag, nu folosim mirodenii, nu folosim tacâmuri, totul se rupe. Primul care mănâncă din miel, în momentul în care este gata, după ore bune. Îi rupem din creier, inimă şi limbă, mănâncă, apoi ne apucăm şi noi. Când se termină ospăţul tot ce rămâne, de la oase, piele şi orice altceva, până la frunzele de fag şi tăciunii rămaşi, se îngroapă, nimic nu se ia acasă pentru că aduce mare ghinion”, a spus Gheorghe Strâmbeanu.”Şi pentru mine s-a făcut acest ritual ani la rand, când am fost bolnav. Obiceiul chiar face minuni. Ştiu că la un moment dat ziceam că nu mai fac, că mă însănătoşisem dar când se apropia sărbătoarea mă apuca durerea de picior sau de altceva. Era un semn şi făceam din nou”, a adăugat vâlceanul.

“Ar fi păcat să ne pierdem tradiţiile”

Gheorghe Strâmbeanu este şi şeful formaţiei locale de căluşari, un alt obicei la care spune că nu va renunţa niciodată. “Ne este greu.. Nu mai avem formaţie şi trebuie să-i plătim pe nişte băieţi din Mihăeşti. Nu ne plângem, însă, aşa cum putem facem şi eu voi duce această tradiţie atâta timp cât mă vor ţine picioarele. Nu mă voi lăsa. Şi tatăl meu a fost vătaf, după ce nu voi mai putea eu vrea să-i predau ştafeta fetei mele, Iuliana, care joacă de la 5 ani. Să ştiţi că este o activitate frumoasă şi dificilă. Într-o zi de jucat munceşti mai mult ca la o zi de coasă. Mai facem şi câte un ban de Rusalii, ne mai dau oamenii din puţinul lor. Nu pentru bani jucăm, însă, este o tradiţie la care ţinem foarte mult şi pe care nu o vom abandona niciodată. Eu vreau să facem formaţii care să practice şi alte jocuri tradiţionale care s-au cam uitat. Îmi e greu, însă, să găsesc oameni, nici copiii parcă nu mai sunt atraşi. Ar fi păcat să ne pierdem tradiţiile”, a mărturisit şeful căluşarilor.