Pledoarie pentru mâncarea sănătoasă

de Ovidiu Hurduzeu

Pledoaria mea pentru mâncarea sănătoasă este, de fapt, un apel pentru recâştigarea autonomiei şi libertăţii noastre. În comunism, am fost sclavi fiindcă eram mai tot timpul flămânzi. Ani de zile ne-am sfâşiat între noi pentru ca EU, şi nu TU, „să prind” o bucată de caşcaval sau un litru de ulei „peste cotă”. Înfometarea populaţiei României din timpul comunismului a exacerbat instinctele achizitive, nepăsarea faţă de nevoile aproapelui, egoismul, conformismul şi laşitatea. Un popor flămând nu poate fi nici generos, nici liber şi nici conştient de propriile interese. Înfometaţii nu sunt martiri, de regulă, ei sfârşesc prin a săruta mâna care le mai aruncă, din când în când, câte-o ciozvârtă. În momentul în care stăpânii deţin controlul asupra hranei supuşilor, puterea lor devine absolută. Începe teroarea.

În ultimii douăzeci de ani, situaţia noastră nu s-a schimbat radical. Ne-am transformat din proletari flămânzi în consumatori pasivi, care beau şi mănâncă pe veresie. Socialismul crea în mod artificial foamete propriu-zisă, capitalismul global creează în mod artificial foamea de bani şi iluzii. Atât comunismul cât şi globalismul ne împiedică să fim proprietarii unei surse de hrana şi de adăpost; comunismul, ne-o lua cu japca, globalismul ne permite să avem acces la hrană şi adăpost doar prin intermediul cămătarilor (creditul oferit de bănci).

Sursa de venit monetar a devenit astfel mai importantă decât sursa de hrană. O întreagă ţară a renunţat să mai producă pâinea cea de toate zilele, bunuri şi servicii reale. În schimb, toţi alergăm năuci după bani. Timp de douăzeci de ani ne-am hrănit cu iluzia prosperităţii financiare. Ne-am „monetarizat” existenţa, ne-am vândut pe doi lei pământurile moştenite de la străbuni, noi înşine ne-am vândut, marfă ieftină, în speranţa iluzorie că „vom aduna bani”. Am uitat ca hrana sănătoasă, spirituală şi trupească este adevărata bogăţie. Foamea noastră de bani a înlocuit foamea de libertate şi de dreptate socială. Considerând că Banul este alfa şi omega vieţii omului, i-am admirat pe cei care au făcut bani peste măsură şi i-am uitat pe nevoiaşi. Din moment ce doar „banul contează”, nu am mai îngenunchiat smeriţi în faţă icoanei. Ne-am închinat lui Mamona. Din moment ce totul se vinde pe „piaţa liberă”, ne-am vândut ţara, bucată cu bucată.

Degeaba tunăm şi fulgerăm acum împotriva „băieţilor deştepţi”, ei sunt creaţia noastră; înainte de a fi devenit coşmarul nostru, „băiatul deştept” fusese pentru noi un model de conduită, omul de admirat, cel care a ştiut să se descurce în Vajnica Lume Nouă. Ne-au trebuit 20 de ani să ne dăm seama cât de viermănoasă a fost o astfel de gândire, şi tot 20 de ani ca să recunoaştem cinstit ca mărul cel oacheş din Turcia şi roşia impecabilă din civilizata Olandă n-au nici un gust. Între timp, am distrus sistematic sursele noastre de dezvoltare sustenabilă; ca să mascăm gaura din avuţia naţională şi sufletul nostru, am exacerbat la maxim iluziile.

Tot aşteptându-i pe străini să „investească”, să ne lucreze pământurile cu tractoarele lor uriaşe, am lăsat pământul pârloagă. În loc să înfigem bărbăteşte în brazdă lama plugului, am înfipt ţăruşul cu semnul „FOR SALE”.

Pentru articolul integral click AICI.