Ingerul din tramvai

Pentru cine il vedea trecand, parea un tanar care lucreaza la vreo multinationala. Costum gri inchis, pantaloni pe picior, camasa bleu, in mana o servieta neagra si pantofi impecabili. De fapt, Mihnea nu mai avea serviciu de mai bine de doua luni si acum tocmai se intorcea de la un interviu pentru un nou posibil loc de munca. In ultima vreme isi calcula cu atentie fiecare ban cheltuit pentru ca nu era sigur cat va dura perioada asta de provizorat. Iar uneori uita ca nu e singur.
Mai avea ceva bani pe card, dar daduse ultimii 10 lei cash din portmoneu pe o limonada, pentru ca nu putuse refuza un cunoscut, care-l reperase pe strada si insistase sa mearga sa stea de vorba la o cafea. In plus, il bateau pantofii ingrozitor. Pasea cu stoicism spre statie, iar fiecare miscare ii provoca junghiuri pe care le simtea in creier. Daca ar fi avut cash, ar fi luat un taxi si daca aia ar fi fost ultimii lui bani. Bancomat nu se zarea, asa ca s-a tarat pana la prima statie de tramvai.
Isi facea calculul cat o sa vina intretinerea. Oricum, caldura e mai putin luna asta. Cat va mai rezista? Si mai daduse si 10 lei pe limonada aia la cafeneua din centru. Iau tramvaiul o statie, traversez si astept apoi autobuzul. Cati pasi mai sunt pana la intrarea in bloc? Sa-si scoata pantofii si sosetele? Penibil!
S-a urcat in tramvai si s-a asezat repede pe un scaun sa-si protejeze picioarele. Si-a scos portmoneul si a inceput sa se uite dupa bilet. Ce-ar fi sa nu compostez? Merg doar o statie. Nu! E ca si cand as fura. A gasit biletul ascuns in spatele unor chitante si in vreme ce se uita cat e scris pe el ca fac doua calatorii, a auzit o voce. Nu compostati! A privit in sus. Era o doamna in varsta, cu ochii mari si verzi, pudrata, imbracata cu un sacou maro. A vrut sa se ridice de pe scaun, dar si-a dat seama ca tramvaiul era pe jumatate gol, deci nu avea nevoie de scaunul lui. Femeia s-a aplecat spre urechea lui: Ma cheama Elena! Cum te cheama? – Mihnea, i-a raspuns inca usor uimit. – Eu am dreptul la insotitor, nu composta! Cat mergi? – Doar o statie. – Nu composta, vreu sa-ti ofer eu biletul asta. Am abonament, cu dreptul la insotitor, i-a repetat Elena. Avea niste ochi verzi si tineri in fata ridata, dar frumoasa, iar dintii de jos ii lipseau si se vedeau urmele unei lucrari dentare ce fusese candva sau urma sa fie refacuta.
Mihnea i-a zambit si i-a multumit. Elena s-a asezat pe scaunul pe care statuse pana sa urce el in tramvai. Acum, si-a dat seama ca ea sezuse pe cel de vis-a-vis pana s-a apropiat sa-i vorbeasca. – Vrei sa-ti arat abonamentul? – Nu, a dat Mihnea din cap. Bogdaproste! Si a ramas zambind pana a coborat.
Zambea desi fiecare pas in pantofii cei luciosi ii sfredelea creierul. Asteptand autobuzul de data asta, Mihnea si-a dat seama ca uitase ca nu e singur. La urma urmei, Dumnezeu o sa-l ajute sa-si gaseasca un serviciu. Nu are de ce sa se teama. Si i-o trimisese pe Elena ca sa-i aduca aminte ca nu suntem singuri.