Stramosul lui Hachiko, cainele Argus

Probabil ca stiti deja povestea celebrului caine japonez Hachiko, cel care si-a asteptat timp de noua ani stapanul, pe profesorul Hachiko Monogatari, mort in urma unui atac de cord, pe peronul garii unde obisnuia sa-l intampine. Sau pe a lui Leao, cel care a vegheat mormantul stapanei sale care si-a pierdut viata in urma inundatiilor ce au lovit Brazilia. O lume intraga a fost impresionata si de fidelitatea lui Theo, care a murit de tristete dupa ce stapanul sau, un solgat american, a fost impuscat…
Astazi o sa v-o spun pe a lui Argus, stramosul lor, asa cum a pastrat-o Odiseea lui Homer. Ulise se intoarce, dupa 20 de ani de peregrinari, deghizat intr-un batran neputincios la curtea-i, unde nici macar credincioasa Penelopa, sotia lui, nu-l recunoaste…
Un caine tolanit atunci ridica
Urechile si capul, bietul Argus
Al lui Ulise, -ogarul care-odata
El insusi il crescu, dar n-avu parte
De dansul, ca plecase el la Troia.
N-ainte vreme-l inhaitau barbatii
Cu ei ca sa vaneze cerbi si iepuri
Si caprioare. Dar de cand se duse
Stapanul sau, sta oropsit deoparte,
Culcat pe balegarul care fuse
Naintea portii aruncat gramada
Din grajd de muli si boi, pana ce robi
Sa-l care apoi spre-a gunoi campia.
Acolo sta batranul cane Argos
Mancat de jeg, de viermi si de ganganii.
Dar cum simti c-alaturea-i Ulise,
Clati din coada si-si bleji deodata
Urechile, dar nu putu sa vie
Aproape de stapanul sau. Ulise,
Deoparte stand, o lacrima isi sterse
Dar nu-l vazu deloc al lui tovaras.
Apoi indata incepu sa-ntrebe:
“Eumeu, asa ma mir de bietul cane,
Ca zace pe gunoi, caci tare-i chipes.
Dar nu stiu daca el pe langa asta
Mai fu si iute de picior sau numai
Asa, un cane ca oricare altul,
Ce sta pe langa mese si pe care
Stapanii il tin la i de frumusete”.
Eumeu il deslusi: “Este copiul
Aceluia care-a murit departe.
De-ar fi ramas la trup si-n harnicie
Precum era cand l-a lasat Ulise,
Pe loc te-ai fi uimit de repejunea
Si de vartutea lui. Ca prin adancul
Padurii dese nu-i scapa la goana
Nici-o jivina, ca-n adulmec fuse
Neintrecut. Acum insa nevoia
L-a coplesit ca i-a pierit stapanul
Pe loc strain, iar slugile n-au grija
Si stirea lui. Ca robii, cand stapanii
Nu poruncesc, s-abat din calea buna,
caci Dumnezeu pe oameni ii despoaie
De vrednicia lor pe jumatate,
Cand ei ajung in stare de robie”.
Asa vorbi. Apoi intra in curte
Si merse drept la petitori in sala.
Atunci lui Argos i-a fost dat sa moara,
Indata cum pe domnul sau vazuse
Intors la douazeci de ani acasa”.
Homer, Odiseea, Editura Univers, 1971