România profundă, demnă de un prinț

“Când am scris despre România profundă, elita de dumping a României scruta de ani buni, la raze X, o Românie ca un ‘cur’. Unii  susţineau că aşa fusese România dintotdeauna. Alţii, că devenise aşa, irevocabil, sub comunism. Oricum, ceea ce trebuia să ne fie clar, conform acestei elite pendulând între contemplatul propriului buric şi scrutatul ‘curului’ României, e că România profundă nu mai există şi că oricine susţine contrariul e cu siguranţă un ‘păşunist’ şi probabil un ‘slavofil’. Iată însa că scriitorul britanic William Blacker, autor al cărţii ‘Along the Enchanted Way’ care descrie viaţa sa într-un sat transilvănean, a publicat în ediţia din 28-29 august 2010 a ziarului Financial Times (http://www.ft.com/cms/s/2/6cabf0fa-b169-11df-b899-00144feabdc0.html) un articol în care atrage atenţia că România profundă există, dar că e pe cale de a dispărea din cauza nesimţirii propriei elite.


Oamenii recenţi au fost produsul unei elite recente. Şi elita recentă se recrutează dintre oamenii recenţi, dintre cei gata să justifice orice destrămare ca pe un ‘dar al libertăţii’ neoliberale. Poate că, în loc să ne tot expatriem noi, ar trebui să-i ostracizăm pe cei care ne conduc, pe toţi cei care ne-au condus în ultimii 20 de ani. Peisajul României de acum e peisajul interior al acestor oameni. Peisajul arhitectural e peisaj uman. Şi invers. Nu doar omul face o casă, ci şi casa îl face pe om. Nu doar omul cultivă o grădină, ci şi grădina îl cultivă pe om. Chipul  României de azi e chipul celor care au micşorat-o ca să se poată ei umfla.

(M. P.)

Demnă de-un prinţ

Când, la începutul anului 1990, m-am dus prima dată în Transilvania, lăsând în urmă luminile strălucitoare ale Europei occidentale şi ajustându-mi ochii la tonurile mai sobre ale Europei de Est, nu mi-a venit să cred că un asemenea loc mai poate exista cu adevărat. În miezul iernii, am traversat nordul munţilor Carpaţi şi am coborât, prin păduri pline de ceţuri şi drumuri acoperite de zăpadă, în Evul Mediu – sau ceva uluitor de asemănător. Drumurile erau pline de sănii trase de cai sau boi iar vacile şi gâştile umblau pe unde voiau ele. Sătenii erau îmbrăcaţi în combinezoane, purtau cojoace de miel şi căciuli de blană pe cap şi aveau opinci cu obiele – încălţăminte cu adevărat din alte epoci, aşa cum purtau ţăranii înfăţişaţi în miniaturile manuscriselor medievale. Mă aflam la doar câteva ore de Viena, dar odată trecută graniţa României, am călătorit în timp. M-am stabilit acolo, şi vreme de zece ani am avut norocul de duce o existenţă rurală aşa cum nu întâlnisem decât în paginile romanelor lui Hardy sau Tolstoi.

Am fost uimit de puritatea vizuală a noului meu loc de viaţă. Era o ţară încă virgină din punct de vedere comercial, nepângărită de spoielile stridente ale lumii capitaliste. Nu erau nici reclame, nici neoane, nici plastic, nici staţii de benzină vulgare (doar câteva simple pompe), foarte puţine maşini – toate de aceeaşi marcă – care pufăiau şi se hurducau pe drumuri desfundate marcate de ocazionale indicatoare ruginite. Erau în schimb, în proporţie de 50 la 1 prin comparaţie cu maşinile, căruţe trase de cai, cu mânji tropăind alături. În sate, casele erau fie din lemn, cu cerdacuri sculptate şi ornamentate, fie din cărămidă sau din piatră, văruite în albastru, verde sau ocru pal. Împrejur erau uriaşe păduri foşnind, păşuni atît de pline de flori încât păreau să facă parte din vreo grădină nesfârşită, şi, aproape nelipsiţi, în zare, străluceau semeţ munţii Carpaţi.

Cititi tot articolul pe Cumpana, o viziune ortodoxa