O rapsodie romana: George Enescu, cantandu-le in spitale ranitilor in timpul Primului Razboi Mondial (VIDEO)

Niciodata n-o sa mai ascult la fel “Rapsodia romana” a lui Enescu dupa ce am citit cele povestite de marele nostru actor Ion Manolescu in cartea sa de amintiri.

“George Enescu a batut drumurile Moldovei, cantand pentru raniti. Dintre toate glorioasele turnee ale marelui nostru muzician, de-a lungul si de-a latul lumii, turneul lui fara afise, fara Sali de concert, fara bilete de intrare, prin Moldova anilor 1917-1918, cred ca va ramane cea mai impresionanta pagina din viata sa. Modest ca totdeauna, singur, cu vioara sub brat, intr-un automobil militar hodorogit sau adeseori abia gasindu-si locul intr-un tren supraaglomerat, Enescu trecea neobservat si necunoscut de cei din jur. Era “unul dintre cei multi” si, desigur, asa voia sa fie. Cand ajungea in orasul pe care si-l alesese, intreba unde e spitalul. Se infatisa cu acel aer usor stanjenit, care nu l-a parasit niciodata, isi spunea numele si adauga ca ar voi sa cante ceva pentru raniti.

N-am avut prilejul niciodata sa-l aud niciodata in acesti doi ani. Dar foarte multi camarazi de oaste mi-au vorbit cu lacrimi in ochi de aceste concerte. Enescu trecea dintr-o sala in alta, ranitii iii cereau sa mai “zica” ceva si el le implinea dorinta, fericit ca poate sa le dea acest ajutor sufletesc. Canta mai ales fragmente din Rapsodia romana si bietii soldati plangeau, gandindu-se probabil la satul, casa si familia lor.

Mi s-a istorisit o scena zguduitoare. Nu-mi amintesc in ce spital, dupa ce cantase in toate salile, o sora de ocrotire i-a spus ca intr-o rezerva se afla un ofiter care il roaga sa-I mai cante si lui ceva. Cu vioara in mana, Enescu a pornit in urma surorii care-I transmisese aceasta rugaminte. In rezerva in care abia incapeau un pat si o masuta, zacea un ofiter tanar, mare mutilat de razboi – un pachet de vata si tifon – din care numai ochii mai aveau ceva viu in ei. Enescu a inceput sa cante. In usa acelei odaite de spital si pe culoar s-au adunat toti ranitii care puteau umbla, toate surorile, tot personalul spitalului si ascultau vrajiti. Inauntru plangea ofiterul mutilat, plangea Enescu, plangea si sora care-l condusese, iar arcusul marelui nostru maestru scotea sunete pe care poate nu le mai scosese niciodata”.

Fragment din “Amintiri” de Ion Manolescu, Editura Meridiane, 1962