Palma data de Sfantul Nicolae

de Razvan IONESCU

Chipul Sfantului Nicolae, asa cum a fost el pastrat de catre traditia iconica, poarta cu sine, prin vremi, un detaliu ce ni s-a intiparit pe nesimtite in minte, detaliu care ni-l face cunoscut de departe si pe data, pe cel nascut in Asia Mica, la Patara, in urma cu mai bine de saptesprezece veacuri, undeva in jurul anului 280. Fruntea enorma, brazdata de trei-patru incretituri, reprezinta semnul distinctiv, dupa care poate fi identificata imediat icoana Arhiepiscopului din Myra Lichiei.

Din icoanele sale Sfantul Nicolae ne priveste atent, cu ochii larg deschisi, cu o anume prudenta izvorata dintr-o amintire veche de demult, pe care nu poate si mai ales nu vrea s-o uite. Amintirea unei palme. O amintire despre care nu vorbeste, nu atat din pricina durerii ei, cat mai cu seama din credinta ca „tacera este dialogul lumii ce va sa vina”(Sfantul Isaac Sirul). Un gest radical si surprinzator venit din partea cuiva recunoscut de catre hagiografie ca fiind mai degraba „blind, fara de rautate si smerit cu duhul, ferindu-se de ingimfare”. Tocmai de aceea pana si imbracamintea ierarhului era una simpla, iar hrana aidoma ca cea a unui pustnic, luata numai o data in zi, dupa apusul soarelui. „Toata ziua, se indeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei sale, ascultind nevoile celor ce veneau la dinsul, iar usile casei lui erau deschise tuturor, caci era bun catre toti si apropiat. Sarmanilor le era tata; saracilor, milostiv; mingiietor celor ce plingeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine”.

Chiar daca numele sau e mentionat de catre Martirologiul roman prima data abia in sec. al VI-lea, legat de o vedenie a lui Constantin cel Mare caruia Sfantul (ce i se mai spune pe la noi si San Nicoara), i s-ar fi aratat in vis, cerand sa ierte trei ostasi osanditi la moarte, Traditia il consemneaza ca find prezent printre cei 318 episcopi participanti la Sinodul I Ecumenic, deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si ale carui dezbateri au durat pana in ziua de 25 august a aceluiasi an. La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin. Sedintele oficiale ale Sinodului s-au desfasurat in sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub presedintia episcopilor Eustatiu al Antiohiei si Alexandru al Alexandriei. Parintii intruniti la Niceea au respins si condamnat invatatura preotului Arie din Alexandria, conform careia Fiul (Iisus Hristos, deopotriva Dumnezeu si om, dupa dreapta credinta) este doar o faptura intermediara, creata in prealabil, tocmai in vederea creatiei propriu-zise a lumii, de care Dumnezeu, in transcendenta si perfectiunea Sa absolute, nu avea cum sa se apropie. Pentru arieni Fiul (Iisus Hristos, deopotriva Dumnezeu si om, dupa dreapta credinta), desi este creatura cea mai inalta si mai apropiata de Dumnezeu, nu a fost, nu este si nu va fi niciodata (si) Dumnezeu. Dezbaterile nu au fost deloc line, Arie avand destui adepti (peste 20 de ierarhi). Lor li s-a adaugat intr-un fel si grupul celor care tineau o asa-zisa cale de mijloc, avandu-l ca reprezentant pe Eusebiu de Nicomidia. El va sustine un punct de vedere conform caruia Fiul este asemanator dupa fiinta cu Tatal (omoiousios) in loc de deofiinta cu Tatal (omoousios) asa cum afirma dreapta credinta. In fapt, aceasta pozitie de mijloc insemna mentinerea camuflata a punctului de vedere arian. In vreme ce omoousios implica consubstantialitatea sau identitatea numerica perfecta a iubirii ontologice a Tatalui, Fiului si Sfantului Duh – conforma gandirii Sfantului Atanasie cel Mare (la vremea disputelor de la Niceea, abia un simplu diacon), si crezului ortodox niceean, omoiousios are in vedere doar o similitudine substantiala ce duce la avarirea unitatii Sfintei Treimi prin identitatea generica a trei indivizi divini izolati, asezati unul langa altul – conforma arianismului. Asadar se poate spune ca, in acea vara a anului 325, la Niceea, s-au confruntat doua tipuri de intelegere a dogmei Trinitatii divine. In tensiunea prelungita a unor astfel de zile, se spune ca Arhiepiscopul Mirelor Liciei, Nicolae, l-ar fi palmuit pe ereticul Arie.

Gestul, crestineste vorbind, este desigur, inacceptabil. Chipul iconic al Sfantului Nicolae ne lamureste insa ca nu a fost vorba de un gest coleric, ci de efectul unei atentii teologice supraomenesti, insotite de combustia unei trairi interioare careia i-am putea afla corespondentul, poate, doar in episodul neotestamentar al biciuirii zarafilor din Templu, de catre Fiul lui Dumnezeu. Ca miza acelor zile a fost una deosebita, se va dovedi doar doua veacuri mai tarziu, cand vizigotii arieni vor fi „adoptati” de Biserica Apuseana cu pretul unor compromisuri doctrinare ale caror efecte vor duce prin timp la schisma. Chipul iconic al Sfantului Nicolae, atent si brazdat de riduri, vorbeste despre gravitatea celor intamplate atunci si presimte cele ce au sa vina. Nuielusa ridicola care i se pune astazi in carca e doar unitatea de masura a distantei dintre credinta sa de atunci si aceea din vremile noastre de azi ori de mai ieri. Fruntea enorma, cuibar al fortei duhului si al intelepciunii, nedespartite de iubire, fruntea brazdata de griji a altminteri blajinului Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, ne spune ca si blandetea isi are limitele ei, iar derapajele de la dreapta credinta se rasplatesc si altfel decat cu nuieluse din argint, dulciuri ori dulcegarii copilaresti din vremurile noastre. Sfantul Nicolae pecetluieste si vegheaza, atent in ascultarea inimii si auster in fata ispitelor lumii, integritatea Tainei Intruparii, timpul Nasterii Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal, prin Carele toate s-au facut…

Articol preluat de pe Ferestre in pridvor