Din nou acasă… (I)

de Horia Ion Groza

Horia Ion Groza, scriitor şi gânditor român trăitor în Statele Unite (Sacramento, California) a venit cu puţin timp în urmă în ţară, într-un fel de călătorie de regăsire a rădăcinilor. Impresiile sale despre România zilelor noastre le puteţi  afla în textul care urmează.

Răsfoiesc memoriile de prizonierat din lagărul rusesc Oranki ale părintelui Dimitrie Bejan, ale lui Radu Mărculescu şi ale unchiului meu. Întoarcerea acasă a fost pentru ei un şoc. Se trezeau într-o altă lume, o lume complet diferită de cea pe care o lăsaseră. Doar căldura sufletelor celor dragi, care-i primiseră atunci cu o bucurie udată cu lacrimi, rămăsese aceeaşi ca altădată.

Mă reîntorc acasă după mulţi ani şi regăsesc cu efuziune vechi prieteni şi rude, desigur nescăpati de amprenta trecerii vremii. Reuşesc însă cu greutate să reconstitui itinerariile mele sentimentale căci majoritatea locurilor pare acum atât de altfel decât ceea ce ştiam. Sunt multe străzi în Bucureşti unde mă pierd nemai recunoscând nimic. Salut faptul că nu mai sunt grămezile de gunoi de pe trotoare ca în urmă cu cincisprezece ani, că s-au rărit substanţial câinii “maidanezi” şi că sunt absenţi cerşetorii agresivi, excelenţi artizani în a mima invaliditatea. Bucureştiul nu mai este nici atât de prăfuit, în continuă construcţie, cu trotoare stricate şi un neobosit vacarm, ca acum şase ani. Casele vechi, moştenire a trecutului interbelic, care ajunseră atât de murdare şi ştirbite, precum şi blocurile, fruct al “anilor lumină”, proverbial monotone şi deteriorate la scurt timp după terminarea construcţiei, nu mai întristează căci acum au început să arate mult mai îngrijit. Spre încântarea aparatului meu de fotografiat, am putut să pozez de această dată numeroase case construite în frumosul stil neoromânesc, cu arcade brâncoveneşti şi cu balcoane amintind cerdacele de odinioară. Cât despre blocul meu, al cărui joc de pete îl puteam reproduce cu ochii închişi, îl descopăr astăzi cu o faţă nouă, curată, rozalie. Aud că polistirenul, în care este îmbrăcat şi ajută considerabil la izolarea termică a clădirii, este aplicat însă în grabă, fără spaţii de ventilaţie, astfel că, peste câţiva ani, clădirea se va sufoca în sudorile sale proprii iar din noua îmbrăcăminte va rămâne doar o plasă. Prezentul a devenit filosofia primară a vieţii, restul contează mai puţin.

Prin Capitală patrulează o faună liberă şi una controlată. Câini vagabonzi îşi fac somnul ziua pe sub maşinile de pe trotoar sau la picioarele târgoveţilor ieşiţi la poartă la taclale. Noaptea, în schimb, intră în acţiune şi, între orele două şi cinci, latră cu înverşunare la maşini şi pietoni, în haite care se salută una pe alta de la distanţă, împânzind oraşul şi dominându-l sonor. În anii “deceniilor lumină” prea puţini s-ar fi gândit să-şi crească câini în micile apartamente de bloc. De aceea avea atât de mult haz pe atunci bancul cu Ştrul, care locuia la bloc, dar stătea în cumpănă la oferta lui Iţic de a cumpăra un elefant într-un mod avantajos, la un preţ redus pe bucată – cumpăra unul şi primea pe celălalt pe gratis. Dar românul copiază cu sete Vestul. Vezi frecvent lume plimbându-şi câinii în lesă pe străzi şi în parcuri. Este drept că fiinţele canine sunt cei mai fideli prieteni ai omului, fie lumea cât de rea. Observ în America oameni fără casă, amărâţi şi ponosiţi, care împing un cărucior încărcat cu pungi de plastic, urmaţi de un câine, ca un suprem sprijin sufletesc în tragedia vieţii lor. Să fie oare acesta un simptom al unei singurătăţi şi profunde dezamăgiri sociale la semenii noştri din ţară?

Traficul rămâne sălbatic ca în primii ani după revoluţie. Bucureştiul, ca şi celelalte oraşe, cu străzile lui înguste nu este făcut pentru neîncetate avalanşe de maşini. Trotoarele au devenit spaţii de parcare astfel că pietonii sunt nevoiţi să meargă pe mijlocul străzii, cu urechile ciulite pentru bolizii care gonesc cu o îndemânare de invidiat prin spaţiul îngrozitor de strâmt. Afară, pe şosele, şoferii au sistemul lor de comunicare radio prin care se avertizează colegial unul pe altul de prezenţa câte unui radar pe traseu. Totul, ca şi în oraşe, pentru a nu pierde timpul, pentru a nu înceti nici o clipă goana. Este o grabă paradoxală deoarece la locurile de muncă nu puţini se pierd în lungi conversaţii extraprofesionale. Admirabile pasajele rutiere – Otopeni, Basarabi, Pipera Tunari (desigur nu au scăpat nici ele de critica răutăcioasă a politicienilor căci persistă pretutindeni o adversitate, mereu la pândă şi gata de atac).

Bătrânul continent european a fost, de-a lungul istoriei sale, sub o continuă tensiune conflictuală în ceea ce priveşte popoarele şi teritoriile. Vrând nevrând, fiecare ţară cunoaşte astăzi importante modificări demografice datorită mişcării de populaţii proprie globalismului. Imigranţii islamici din Franţa şi Germania crează o situaţie complet nouă în teritoriile şi culturile tradiţionale. Cum spune Andrei Pleşu “’hârjoana’ interetnică e un sport universal”. De aceea convieţuirea în bună armonie şi respect reciproc devine pretutindeni un imperativ. În ciuda aparentelor înfierbântări în dispute etnice, cei cu cap pe umeri înţeleg că desprinderea în regiuni autonome este o sinucidere economică. Cred că se văd paşi spre integrarea într-o populaţie multinaţională solidară. Unitatea este necesară şi ca populaţie şi ca ţinut. În acest sens nu mi se par îndeajuns justificate ideile privind fragmentarea teritoriului ţării în cinci mari regiuni economice pentru o mai lesnicioasă şi directă comunicare cu ţările Vestului.

Din păcate numeroase schimbări sufocă economia, mărind sărăcia şi slăbind moralul celor mulţi. Un analist la un canal de televiziune arăta o continuă micşorare a consumului de alimente faţă de anul 2008, fapt care denotă o scădere a nivelului de trai al majorităţii populaţiei. La colţuri de stradă sau pe lângă biserici vezi bătrânele ghemuite umil, înfundate în gânduri şi tăcere, tresărind cu luminoasă gratitudine când un trecător le strecoară un leu în mâna neîntinsă. Mulţimea lucrătorilor prinşi altădată în puternica reţea industrială a ţării, un principiu de bază al funcţionării societăţii comuniste, a rămas în aer şi nu este simplu a găsi noi locuri de muncă. Acum sunt “prea bătrâni” ca să mai fie angajaţi undeva şi “prea tineri” ca să se califice pentru o pensie.

De altfel sunt curioase deciziile la care ajunge jungla economică. S-au găsit metode care să-ţi permită a vinde legal ceva ce nu-ţi aparţine. Se dau despăgubiri vechilor proprietari cărora li s-a luat pământul, pădurea sau clădirea, şi mărimea valorii evaluate depinde de procentul pe care vechiul proprietar acceptă să-l plătească ca şperţ funcţionarului public. Procesul de privatizare a luat căi abuzive acoperite de o confuzie de hotărâri şi legi. Se cumpără prin aranjamente întreprinderi care sunt lăsate să se deprecieze pentru a vinde apoi utilajele la fier vechi. Pentru a evita bruiajul lucrătorilor în perioada pritocirii actelor şi negocierilor de către noua putere, a funcţionat o vreme formula “şomajului tehnic” prin care masa mare de muncitori din uzine a fost plătită cu 75% din salariu, stând acasă sau făcând ciubucuri prin fabrică. Această perioadă de pregătire a cuprins la fabrica de mare tradiţie Rulmentul din Braşov douăsprezece licitaţii, chipurile “nereuşite”. După încheierea actelor, au intrat în acţiune lichidatorii.

“Until politicians actually do something about the world economy, be afraid” sună un titlu dintr-o revistă de business; teme-te dacă politicienii nu fac cu adevărat ceva pentru a corecta economia lumii. Dar în ce politicieni să ai încredere? Un grup de cercetători americani (Nathanael Fast – Univ. Southern Calif., Nir Halevy – Stanford şi Adam Galinsky – Northwestern Univ. din Chicago) au publicat un studiu despre cum poate puterea să ducă la corupţie (The Economist, oct. 1, 2011). Cei mai periculoşi, agresivi, puţin oneşti, cu cinismul umilirii celorlalţi şi perturbării activităţii lor, au fost subiecţii care porneau de la puţin dar obţineau deodată putere mare, comparativ cu cei care erau avuţi şi deţineau putere sau cu cei lipsiţi de bunuri şi putere. De oameni ca Dinu Păturică şi Tănase Scatiu s-a umplut noua noastră societate (parcă Dinu Săraru a scris un roman întitulat Ciocoii noi cu bodyguard?). Ceea ce este îngrijorător este că clasa mijlocie, garanţia înfloririi unei societăţi sănătoase, este în primejdie şi în România ca şi în ţările marilor puteri (înAmerica contribuţia clasei mijlocii la venitul naţional anual a scăzut îngrijorător cu 5% faţă de 1980).

Dorinţa cea mai comună este câştigul imediat, indiferent de prejudicierea, poate ireparabilă, a viitorului. Cum spunea un businessman american, între preşedinţii marilor companii, se pot distinge două categorii: mercenarii care sunt întotdeauna gata de a vinde şi misionarii care nu pierd o clipă din vedere acţiunile pe termen lung. Au rămas prea puţini “misionari” în România. Se simte nevoia asigurării unui cadru corect, atent şi eficace – un stat cu adevărat social, constituit de întreg poporul.

Lipsa misionarilor constituie în parte efectul pauperizării, al înteţirii mizeriei, al setei oamenilor să iasă cât mai repede din necaz, dar şi al unei alterări a conceptelor etice. Munca adesea rămâne superficială, efectuată în pripă de nespecialiştii care reuşesc să ajungă primii la bani. O serie de companii vestice preferă să fabrice în România doar părţile componente şi să asambleze produsul finit în Vest, din lipsă de încredere în calitatea muncii. Nokia închide fabrica din Jucu-Cluj şi se pare că unul din motive este lipsa infrastructurii. Datorită necinstei de mari proporţii a vameşilor din zona noastră balcanică (aşa zisa “economie neagră”), România, Bulgaria şi Cipru nu sunt admise să intre în spaţiul Schengen (spaţiu în care mişcarea călătorilor şi produselor este liberă, fără control vamal, prin convenţia semnată la Luxemburg în 1985).

Corupţia, maşinaţiunile în afara legii, lăcomia, lipsa de scrupule, beţia puterii, care au apărut deodată la suprafaţă în ţările marilor puteri cu un fără precedent impact social şi economic, îşi găsesc pandantul lor specific în ţările care acum au ieşit la libertatea deciziilor şi învaţă din mers jocul capitalului. Trebuie să existe o etică a economiei. Democraţia trebuie să funcţioneze ca un sistem bine închegat controlând excesele. Un economist bine cunoscut, John Chrysostom Médaille, care împreună cu Ovidiu Hurduzeu a editat în 2009 o carte întitulată “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde”, predă la Universitatea din Dallas un curs de justiţie socială, analizând tocmai aspectele etice ale economiei. Formula “naturală” a pieţei de schimb, a cererii şi ofertei, ca unic principiu de bună funcţionare a unei economii capitaliste, rămâne în fapt o iluzie, dacă nu este combinată cu singura formulă plauzibilă, cea keynesiană, unde statul intervine periodic pentru aplatizarea ciclurilor crizelor economice.

(Va urma)