Ion Mihalache si Principele Carol, la sfat despre viitorul Romaniei Mari

Irina Bazon a semnalat pe pagina de Facebook a Ligii distributiste un inedit articol aparut in publicatia Istorie si Civilizatie, sub semnatura lui Alexandru Badea. Este vorba de prezentarea si redarea unor dialoguri dintre fiul de taran, invatatorul, initiatorul miscarii cooperatiste din Romania, intemeietor al Partidului Taranesc si ministru al Romaniei Mari, Ion Mihalache, si cel care avea sa devina Regele Carol al II-lea.
Ion Mihalache  s-a nascut la 3 martie 1882, la Topoloveni si s-a stins la 6 martie 1963, la Ramnicu Sarat, in inchisoarea cu regim de exterminare fizica a deținuților politici, conform Wikipedia.
Fiu de țaran sarac, dotat cu o capacitate intelectuala de excepție, a urmat școala normala și a ajuns invațator.
In Primul Razboi Mondial, Ion Mihalache s-a distins in luptele pentru apararea patriei in regimentele muscelene, la trecatorile de pe Valea Damboviței, pe fronturile de la Oituz și Marașești, fiind decorat cu ordinul militar de razboi „Mihai Viteazul”. A organizat și militat pentru izbanda referendumului prin care populația din Basarabia a hotarat in 1918 revenirea la patria mama.

 

Dupa Primul Razboi Mondial, a intemeiat Partidul Țaranesc, avand ca obiectiv sa duca la indeplinire ceea ce regele Ferdinand I al Romaniei promisese pe front soldaților, in discursul pe care i-l scrisese Regina Maria impreuna cu Barbu A. Știrbey, discurs care fagaduia pamant țaranilor și care ii insufletise sa lupte eroic la Maraști, Marașești și Oituz.
Dupa succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formeaza un bloc guvernamental alaturi de Partidul Național Roman din Transilvania, formand Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Ion Mihalache deținea funcția de ministru al Agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920).

 

O realizare deosebita care a dat conținut și profunzime invațamantului agricol a fost cea datorita legii din 1920 (cunoscuta sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri in suprafața de circa 100 ha. iar celor horticole de 25 de ha.
In 1926, Partidul Țaranesc se unește cu Partidul Național Roman, condus de Iuliu Maniu. Acesta devine președintele partidului, iar Mihalache vicepreședinte.
In concepția lui Mihalache, progresul țarii nu consta in industrializare ci in agricultura. El milita pentru cooperative formate in mod voluntar de catre țaranii improprietariți la intoarcerea de pe front. Pentru a-și pune in aplicare ideile, a organizat obștea sateasca de la Topoloveni-Argeș sa produca rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țarani intr-o cooperație cu rezultate notabile in plan economic și social. La Topoloveni, țaranii au beneficiat de școli superioare, de asistența medicala, de camin cultural, de bai comunale și, in general, de un standard civilizat de existența.

 

Intre 1928 și 1930, Mihalache a fost ministru al Agriculturii și domeniilor, in guvernele național-țaraniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 pana in 1933 ocupa funcția de ministru de Externe, tot in guvernele național-țaraniste, ale lui Grigore. G. Mironescu, Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

 

In 1941, a solicitat mobilizarea sa și a imbracat din nou haina militara pentru cateva zile, luptand de partea armatei romane pana la Nistru pentru eliberarea Basarabiei, dar a fost eliberat din ordinul personal al lui Ion Antonescu.
Dupa venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de “Inscenarea de la Tamadau” și condamnat la inchisoare pe viața.

Ion Mihalache a murit in martie 1963, in inchisoarea de la Ramnicu Sarat.

In articolul dedicat discutiei dintre Mihalache si Principele Carol, Alexandru Badea readuce in atentie un fragment din Ion Mamina, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, in care ste redat dialogul dintre dascalul Ion Mihalache si Principele Carol, care il chemase intr-o audienta, dialog ce a avut loc la 8 martie 1918. Textul a fost descoperit in arhiva CNSAS si este parte din Memoriile pe care liderul taranist voia sa le publice. Dupa arestarea si condamnarea lui de catre comunisti in 197, mare parte din aceste insemnari au disparut.
“Ma grabesc a transcrie din memorie audienta de ieri de la principele Carol.
Alaltaieri, la Ministerul Instructiunii Publice, Ghitescu imi spune ca printul Carol a cerut memoriul meu – ce se afla la ministrul Cantacuzino1  - si ca voieste sa-mi vorbeasca.  Merge apoi la biroul lui Mugur si se inapoiaza:                    
„Maine (adica ieri) la ora 11 mergi acolo cu Mugur.”
Deci m-am prezentat ieri, cu Mugur si cu capitanul de rezerva Pastia de la  C. Rurala.

„Sa traiti Alteta Regala!”, si nu m-am recomandat, spunand Mugur ca stie cine sunt. Era intr-o camera mare, la Palatul de la Marele Cartier, jos. Printul mi-a strans mana si am stat in jurul unei mese pe patru fotoliuri. Mugur imi atrasese atentia ca printului ii place sa fii sincer si sa spui lucrurile verde.
 Ma intreaba: „Ce e prin Basarabia?!”
Am inceput sa-i spun. – Romanii sunt la sate; aci ne-am concentrat si noi. Au sufletul primitor, naiv, de acum o suta de ani: lesne intri in sufletul lor, dar nu poti fi sigur de trainicia acestor sentimente; lipsa de constiinta nationala  (notiunea de roman=sclav, tigan); situatia economica mai infloritoare, desi mai primitiva la suprafata, ca la noi etc. (in felul raportului), pana am ajuns la chestia agrara din Basarabia. Romanul subordoneaza totul pamantului: „Om fi frate cu romanu, daca el ne-a da pamantul, cu rusul, cu germanul, cu cine a da pamant”.
„In ce  conditii vor ei pamantul?”, a intrebat printul.
„Conditiile constituiesc o chestie secundara pentru taran. El vrea intai pamant, si il vrea individual: „cat mi-o da, sa fie al meu”; la urma urmei si cu plata, ca „pamantul se plateste singur”.
Printul parea satisfacut: „Da. Romanul se bucura mai bine sa aiba pamantul lui, individual.”

Apoi am reluat eu: „In ce priveste pe oamenii politici, acestia, in majoritate, condusi probabil si de ratiuni de politica interna, dar mai mult de ratiuni nationale, cer pamant fara despagubiri, pentru ca nu cumva improprietarirea  in Basarabia sa fie in conditii mai grele ca peste Nistru si in acest caz sentimentele si aspiratiile basarabenilor sa graviteze peste Nistru si pescuitorii bolsevici sa poata mereu tulbura. Pentru ca sunt scrisori de la taranii de peste Nistru care tradeaza sentimentele: „Fratilor, daca e mai bine cu Romania, am veni si noi cu Romania”. Desigur ca acelasi lucru il simt si cei d’aci. De Romania se tem ca armata e adusa de boieri ca sa dea inapoi mosiile la boierii basarabeni. Daca insa ar fi sigur ca li se lasa mosiile asa cum li le-a dat revolutia si le-a legiferat intrucatva Sfatul Tarii, ar fi totul foarte usor”.
„Da, dar nu putem avea doua regimuri intr-o tara, unul in Basarabia si altul aici” (printul).
Acest lucru il stiu si ei cand spun „Boierii dvs. nu de dragul alor nostri ii vor readuce, dar ca sa nu se faca dara, sa pateasca ei acolo maine ce-au patit ceilalti aici”.  
„De altfel nu este o legiuire in chestia aceasta nici la ei, si inca nu au ministru de agricultura”. (printul)
Am aratat cum revolutia, sub Kerenski, a deposedat pe proprietari, in vara, instituind comitetele, cum comitetele au inceput araturi, cum inainte de Craciun au intervenit tulburarile bolseviste anarhice care au facut ca mosiile sa ramana nearate, cum atitudinea echivoca si amestecul direct al armatei a adus neincredere si de o parte si de alta, cum Sfatul Tarii a hotarat munca de comitete pentru acest an respectand principiul revolutiei minimaliste (impamantenire fara despagubire) si ca daca nu se ia nimeni raspunderea pricina suntem si noi.
A mai obiectat, printul, si ca in Rusia vor trece multi ani pana sa se stabileasca un regim definitiv.
Am spus de asemenea ca au groaza de bataie. Soldatii lor au vazut la noi cum boierii au saracit satele si cum pentru nimic taranul e batut si de boier si la oaste. Ofiterii nostri, mai ales cei de la cavalerie, bat peste tot. L-am trimis la rapoarte.
„De aceea o patesc si ei: iata, acum taranii au ucis pe locotenentul Mavrocordat  (in tinutul Baltilor) pentru ca , tot asa, umbla cu bataia”.
I-am povestit cazul colonelului Harjau.
„Cine l-a trimis pe asta acolo? Eu il stiu de mult. E un betiv si un nebun. Toata viata lui a facut de-astea”.
I-am spus de cheful lui la restaurantul „Londra”; apoi am spus de Duiliu Zamfirescu la cursurile unuia  …… ( „Stiu ! Si gestul cu degetul cand a chemat pe un ministru”); apoi l-am intrebat: „Dar de balul Comandamentului nostru in Chisinau stiti?”
„Stiu si de asta”.
Mugur intervine: „Sa spuie, Alteta, si de urmarea balului”. – Si-i povestesc si eu balul si cu bataia de la restaurant, adaugand : „Sa ne fi soptit la ureche dusmanii nostri, Alteta Regala: pe asta sa-l trimiti, si pe asta, si pe asta ca sa va faca de ras, si nu-i alegea mai bine. Caracteristica celor ce vin de aici e ca vin in numele Centrului si dicteaza, si in atmosfera de acolo fac cea mai rea impresie despre noi. Profesorii nostri se deosebesc de cei ardeleni si bucovineni care au muncit enorm si fara reclama”.
„Pe Ghibu il cunosti ?! E bun, nu-i asa ?”
„E admirabil. E cel mai bun. Ceea ce e la Chisinau ca nationalism e mai mult opera lui Ghibu, chiar daca nationalistul basarabean in mandria lor /sic !/ n-ar voi s-o arate”.
„Chestia e ca nici noi nu stim cum om iesi cu Basarabia”
Am mai vorbit printului despre scoala laudand5  /……./
Si printul stia : „Da, stiu ca administratia era despartita de politica”.

I-am aratat durerea ca invatatorii poporului au remarcat /…../noastra fata de obligatiile invatamantului fara invatatori.
 Si printul a spus : „O, da, bulgarii au mai multi invatatori ca noi”.
I-am vorbit de biserica, cu preotii batrani mai culti ca la noi (si printul a spus vorbe care aratau ca stie de mult acest lucru), despre rolul oarecum national al bisericii, care avea carti din Romania (si printul: „Da ?! Se slujea romaneste ?! Si aveau carti de aici?!”), despre corurile bisericesti si aratand ca /……/ trebuie pastrat in proprietatea bisericii pentru a face din el /……/ nationalist. Si printul a aprobat. Am aratat ca pamant au acolo preotii, si printul a spus: „Sunt de parere ca si aici sa cream o proprietate mijlocie, pilda pentru tarani”.
I-am vorbit de „bolsevici”, ca /……/ de gospodarii seriosi (cazul femeii din Bacioiu), dar ca toti raman pe temeiul revolutiei minimaliste. Am mai spus: „Daca atitudinea Romaniei s-ar clarifica, curentele nationaliste s-ar desena mult mai usor. Ei insa nu stiu cum vor iesi lucrurile si se tem sa nu ramana iar cu rusii, sa-i traga la raspundere”.
Printul, zambind: „Chestia e ca nici noi nu stim cum om iesi cu Basarabia”.
Am vorbit, asemenea, despre C. p. (credea ca cooperatia nu exista acolo) pe un principiu mai solid ca la noi.

Chestiunea „marii proprietati”
S-a invartit mai apoi vorba ca am ajuns la chestia agrara din Romania. M-a intrebat printul ce cred despre marea proprietate.
Am raspuns: „Trebuie desfiintata. Daca am ajuns aici pricina e ca ne-a guvernat marea proprietate, care nu poate trai, sub forma extensiva, decat robind brate si lasand satele in ignoranta”.
Printul a observat: „Nu toti care au guvernat sunt mari proprietari”.
Am raspuns: „Dar niciunul din ei nu a putut legifera contra marii proprietati. Ea n-are destule elemente capabile sa conduca tara numai, dar si-a alipit intelectuali printr-un sistem politic potrivit intereselor ei, si-i tine bine bugetul sinecurist ca sustinatori ai ei”. (Am avut impresia ca printul imi da dreptate). „Noi stim ca reformele de acum sunt sub presiunea evenimentelor si, fie-mi iertat a o spune, fara gand de lingusire – n-am lingusit in viata pe nimeni – a inaltului exemplu dat de M. S. Regele”.
Printul, foarte miscat si emotionat, a spus, apasand: „Da, asta trebuie sa o stie tot romanul, ca regele nu numai ca si-a dat mosiile, dar a stat la Camera pana s-a votat”. (regret ca nu-mi amintesc textul, dar asa am inteles.)
„Asta o stiau toti taranii pe front si o spunem si basarabenilor”.
Printul a mai spus: „Ma tem ca vom avea o productiune mai mica prin faptul ca se trece brusc pamantul in mainile taranilor nepregatiti inca”.
Am raspuns: „Sa presupunem ca va atarna mai slab la cantar productiunea graului Romaniei. Dar nu trebuie pierdut din vedere un element care nu se poate cantari si nici citi in bilant: puterea de viata a natiunii, viata omului. E fapt ca taranul roman e stors de viata si evident inferior sufleteste /celui/ din Arad, Transilvania, Bucovina, Basarabia, Bulgaria, Serbia, adica de jur imprejur. Pricina ?! S-a zis: rasa. Dar rasa e aceeasi in Transilvania si in Basarabia. Sare in ochi ca e regimul exploatator si ruinator al marii proprietati. Si daca e sa facem un element viguros din taran,castigul patriei e mult mai mare ca cele cateva vagoane de grau la export mai putin”.7
Printul a aprobat ca justa aceasta observatie. Am continuat: „Dar nici in balanta economica nu vom avea mai putine rezultate. Care este exploatarea rationala pe care o face azi marea proprietate? Nu o exploatez tot ca mica proprietate prin sistemul arendasiei si subarendasiei? Aceeasi cultura, deci; in cazul cel mai rau se va face in plus, ca omul lucreaza mai cu tragere de inima pentru el ca pentru altul”.

Printul a obiectat: „La mine la masa  (Zorleni) taranul era obligat sa munceasca bine ca nu i se mai da anul celalalt”.
Mugur si Pastia intervin, aratand ca erau foarte rari cazurile acestea. Eu, continuand: „Afara de Domeniile Regale si cateva mosii, nu se facea cultura rationala in mase in regie. Dar sa zicem ca e indreptatita tema. Sa altoim improprietarirea pe principiul cooperatiei; obstiile cu agronomi dau rezultate superioare”.
 „Sa dai putinta complecta omului destoinic de a prospera in agricultura”

Am vorbit apoi despre obstii. Printul a recunoscut rezultatele obstiilor. Pe urma a aratat teama de o mare framantare care ar scadea si productia si ar lega si pe taran de pamant. Crede necesar o clasa mijlocie si o clasa a lucratorilor agricoli. „Nu vedeti la ce proprietate parcelara am ajuns dupa faimoasa improprietarire a lui Cuza ?!”
Am spus: „Daca azi vedem o proprietate parcelara ridicula, vina e conditiile neinchipuit de insuficiente in care s-a facut improprietarirea. Cand improprietaresti, sa dai putinta complecta omului destoinic de a prospera in agricultura. Nu-s suficiente pentru aceste, sapte pogoane cate s-au dat la sasezeci si patru. In Basarabia s-au dat nouasprezece si treizeci si opt; si acolo e putin. Unde se fac colonizari cu calcule, ca in sudul Basarabiei, s-au dat cate 40 des.8 la bulgari si cate 60 la germani. Asa se face improprietarirea, nu ca la noi. Si apoi mai trebuie putinta de a creste vite, islazul, si de a construi acarete,  padurea si credit. In Transilvania,  ungurii au respectat dreptul taranilor margineni la padure, iar la noi s-a hrapit acest drept strabun pastrat de legiuirile si hrisoavele mai vechi. Fireste ca in aceste conditii taranul roman, in lipsa industriei, s-a legat si s-a pipernicit de pamant, parcelandu-l la mostenitori dupa cativa ani numai. Dar daca se face improprietarirea larga vom avea parcele mici dupa sute de ani, si atunci viata va fi si industriala; in mod fatal bratele de prisos agriculturii vor fi dezlegate si utilizate in industrie; de pamant vor ramane legate numai cate trebuie. Si in mod fatal, prin evolutie, nu prin legiuire ast/azi/, vom ajunge  la clasa proprietatii mijlocii si a lucratorilor agricoli. Cred ca nu e bine sa impiedecam vanzarea pamantului  de catre cel ce nu e cap, celui cap, pana la un maxim dincolo de care ar ajunge exploatat”.

Printul, dandu-mi intrucatva dreptate, nu parea de ajuns convins. Se tinea de punctul acesta: cum am impiedica prea marea parcelare in bucati mici, ca sa nu ajungem si noi la legiuiri ca acelea de mostenire a pamantului numai de un copil (asa am inteles). Deci am continuat: „Sunt insa si alte corective”.
Printul: „Care sunt acele corective ?!”
Zic: „Intai este aplicarea principiului comasarii, cum e in Ardeal, din /?/ 20 de ani (si am explicat), si al doilea, pentru inlesnirea (……) ar fi improprietarirea obstiilor, acestea avand drepturi de proprietate absoluta, ca sa poata aplica comasarea mai usor” (dupa programul notat in unul din carnetele anterioare). Am avut impresia ca nu l-am convins pe print contra marii proprietati in ce priveste superioritatea productiunii ei si am conchis: „Cred ca marea proprietate nu poate trai decat exploatand si are nevoie de virtuti pasive /?/. Cred ca e necesara o proprietate mijlocie care va veni prin evolutie din proprietatea mica. Se poate intampla sa fiu amagit de interesele clasei al careia fiu sunt, dar mai degraba cred ca marii proprietari vad interesele lor, nu ale Tarii, in sustinerea marii proprietati”.
Invatatorii si razboiul

Printul a adus vorba de invatatori, si mai ales invatatori in razboi. A zis (cu alte cuvinte pe care nu le retin textual): „Eu imi pun mari  sperante in invatatori. Ei sunt factorii de regenerare. Cei mai multi din ei au dat dovezi in razboi ca au fost la inaltimea asteptarilor, dar foarte multi au dezmintit aceasta  asteptare. Mi-am explicat acest lucru astfel : a) mediul din care se recruteaza invatatorii , b) slaba pregatire in scoala normala si putina pregatire in scoala militara. Cunosc invatatori cari s-au purtat admirabil, dar cunosc si multi rai”.
„Permiteti-mi excelenta sa va intreb daca dupa ofensiva de asta-vara vi s-a mai vorbit rau de invatatori ?!”
„Mult mai putin”.
„Vedeti, excelenta: este o veche deprindere a clasei conducatoare, ca de cate ori iese rau un lucru il arunca in spinarea celor mici, dar cand iese bine nu mai e vorba de cei mici ! Daca e vorba sa se faca raspunzator corpul invatatoresc de rezultatele luptelor, pentru ce nu li se pune pe seama si victoria din vara aceasta, ci numai dezastrul din toamna trecuta ? Noi stim ca un general a afirmat in scris ca Turtucaia a cazut din pricina invatatorilor. Nu eu sunt chemat sa spun de ce a cazut Turtucaia, dar mi se iarta a nu crede acest argument ridicul, ca a cazut din pricina sublocotenentilor. (Printul a zambit). Invatatorii sa nu fie judecati dupa cum sunt descrisi de cei din spatele frontului care reflecta mentalitatea clasei conducatoare ce are teama de ridicarea invatatorimii si a taranimii si deci interesul sa-i discrediteze. Noi vom dovedi cu fapte ce au facut invatatorii in razboi. Vom dovedi ca au dat cel mai mare procent de morti dintre ofiteri”.
„Nu e o dovada suficienta. ”
„Daca nu e suficienta vom dovedi ca ei au dat cel mai mare procent de infanterie, si din infanteria pe front, si daca nici aceasta nu ajunge vom cere sa ne califice ofiterii superiori care ne-au cunoscut la fapte pe front”.  
„Din ce regiment esti ?”
„Din 70, m-am prezentat altetei voastre la Campurile9, eu sunt cel care v-am oferit calimara”.
Printul: „A da, mi-aduc aminte; nu ai fost decorat ?”
„Da, cu Coroana Romaniei, dupa luptele de la Cocargea,  brevetul il am de ………dar dec/retul/  inca nu. – „Nu avem semnatura” – Dupa luptele de la Dragoslavele ,propus la Mihai Viteazu, iar dupa Rachitas la inaintare esc. /exceptionala/ in gradul de capitan si Steaua Romana, propunerile fiind ajunse la ……dec./ret ?/.  
Printul: „Va sa zica ai luat parte la cele trei mari lupte, Cocargea, Dragoslavele si Rachitasul”.
„Da alteta, acum in urma ca comandant de companie de mitraliere”.  
Mugur: „Lucrarile adaposturilor mitralierelor de pe Rachitas sunt facute de dumnealui”.
„Eu stiu ca toata speranta e in mediul curat taranesc…”
„Uite ce e Mihalache: e adevarat ca din reg. 70, de la 68, de la 18 Gorj, de la Neamt, 27, si inca cateva, pe care regret ca nu le retin, si mi se pare si 61, am informatii ca invatatorii s-au purtat foarte bine, dar nu de la toate regimentele”.
„Sa credeti, alteta regala, ca a fost mai mult o cabala a cercurilor militare superioare, care prindea la inceput, si care a mers pana acolo ca la scolile militare invatatorii si normalistii erau insultati zilnic pentru greseli facute de altii”.
Printul: „Stiu”
„Si veneau oamenii demoralizati pe front. In ce priveste mediul , sa credeti ca oricate pacate ar avea mediul taranesc, mediul orasenesc e incomparabil mai rau”.  
Printul: „Nu, nu am fost inteles. Eu stiu ca toata speranta e in mediul curat taranesc; altceva am voit sa spun: elementele care merg la scoala normala”.
Am recunoscut ca contigentele din anii din urma erau mai slabe, explicand: invatatori platiti slab, in scoala normala cheltuieli grele ca si in liceu. „In ce priveste pregatirea militara am observat, dupa un an si jumatate de front, ca ofiterii inferiori au nevoie de calitatea esentiala: virtutea ostaseasca, sange rece, bun simt, prezenta de spirit, iubire de soldat si curaj in lupta, care nu se invata la scoala militara si de care invatatorii au dat dovada mai mult ca alti ofiteri de rezerva , si acestia mai mult ca ofiterii activi”.
Printul a aprobat.
„Stiinta militara e necesara mai ales pentru marirea increderii in puteri, dar nu e indispensabila ofiterului inferior”. – A aprobat. – „Iar in ce priveste pregatirea din scoala normala, stiu ca acum 10-15 ani, cand nu aveam profesori excelenti dar care se tineau de scoala, normalistii erau cei mai plini de idealism si de hotarare la fapte dintre absolventii scolilor secundare”.  
M-a intrebat cand am terminat ?! Am raspuns: „Acum cincisprezece ani”. Mi-a spus ca azi are credinta ca ies elevi foarte slabi si ca se va ocupa de aproape de scoalele normale, invitandu-ma sa merg la Sculeni sa vad.  
I-am spus ca azi sunt profesori nestatornici la scoala normala. Spunea ca crede necesara  scoala normala superioara pentru profesori secundari pregatiti si sufleteste (nu numai ca sp/ecialitate/). M-a intrebat cum vad eu organizarea scolii normale ?!
Am spus: cred ca in mod fatal vom umple cu umpluturi marile goluri;  dar probabil trebuie si buna pregatire : cultura generala ca intr-un liceu, o limba straina (a recunoscut-o necesar pentru a urmari lucrarile pedagogiei), dar ca de organizarea de aproape nu m-am ocupat temeinic, ceea ce voi face-o pe cat ma vor ajuta puterile.
M-a intrebat daca am urmarit lucrarile sale la cercetasie?! – „Nu inca, Alteta Regala, fiind prea ocupat”. – „Stiu ca ai fost ocupat foarte mult”.
M-a intrebat unde sunt invatator si unde vin Topolovenii, si tinea minte ceva („aproape de deal”). M-a intrebat: „Dar Biolaru unde era ?” – „Cu mine la o scoala”, si am inceput sa-l laud. – „Stiu, stiu si cum a luptat. N-a fost la 2 Vanatori ?”  ( Mugur mi-a spus ca printul si-a aratat parerea sa dea numele Lt. Biolaru lucrarilor de la Divizie, unde va fi instalat un sanatoriu al copiilor de invatatori.)
Audienta a durat aproape o ora si jumatate. Cele ce imi voi mai aminti le insemnez treptat. Aici a fost pe scurt si ce-mi vine in minte.
8 martie”.    

Sursa Istorie si Civilizatie