Actorii romani, societari al Comediei Franceze

Marioara Ventura (13 iulie 1886, Bucuresti-2 decembrie 1954, Paris) era fiica lui Grigore Ventura, autor al catorva piese, printre care “Curcanii”, inspirat din razboiul de la 1877, cronicar teatral si ziarist care, la vremea lui, a ocupat un loc de frunte in presa romaneasca. Mostenind de la tatal ei pasiunea teatrului, Marioara Ventura a plecat de tanara la Paris, a facut studii serioase, a jucat pe cateva scene si apoi a fost angajata la Comedia Franceza, unde in scurt timp a fost inaltata la rangul de societara. Talentul ei deosebit s-a manifestat in roluri de drama si tragedie.

De statura potrivita, mai degraba scunda si slaba, cu ochii mari si expresivi, cu fata uscativa, Marioara Ventura, fara sa fie o frumusete stralucitoare, cu silueta ei de miniatura fina, avea o gratie, un farmec si o feminitate care o faceau sa cucereasca, de la primele replici, publicul. Talentul ei bogat si nuantat, temperamentul puternic, invatatura si experienta ce isi insusise la scoala teatrului francez, toate o ajutau sa faca din fiecare rol o creatie. Succesele ei din strainatate nu numai ca nu o faceau sa ia “usor” spectacolele din tara noastra, dar dimpotriva, ii creau o mai mare responsabilitate fata de publicul romanesc. Nu neglija nici-un detaliu si fiecare moment din desfasurarea piesei, fiecare replica, fiecare gest erau studiate cu atentie neobosita.
- La Paris se munceste enorm, fara munca nu poti face nimic – ne spunea adesea la repetitii.
Desi plecase foarte tanara din tara si in tot timpul acesta vorbise si jucase in limba franceza, vorbea o limba romaneasca desavarsita, pana la cele mai mici ntonatii si fara urma de accent strain.
- Am pastrat mereu legaturile cu cercurile romanesti, mi-a explicat odata, cand mi-am manifestat admiratia pentru limba neaos romaneasca pe care o stapanea de minune. Si apoi citesc mereu carti romanesti, iar versurile care-mi plac nu numai ca le citesc, dar le si memorez.
Intr-adevar, pe langa marele nostru Eminescu, cunostea pe de rost multe din poemele lui St. O. Iosif, D. Anghel etc.

In acelasi timp, un alt roman, de Max, (Edouard de Max, pe numele adevarat Eduard-Alexandu Max, 1869-1924) fiul doctorului Max de la Iasi, coleg cu Petre Liciu, ocupa de asemenea un loc de frunte la Comedia Franceza. Tragedian de inalta clasa, de Max a preluat toate rolurile lui Mounet-Sully dun marele repertoriu, aducand, bineinteles, o interpretare personala care l-a situat printre actorii faimosi ai Frantei. Mai tarziu Yonnel (fiul doctorului Schahmann, medic de mare faima la Bucuresti) a fost succesorul lui de Max si, prin talentul sau de tragedian, a fost inaltat la rangul de societar al Comediei Franceze.

Tot in acelasi timp, Alice Cocea (1899-1970) era una dintre cele mai apreciate artiste ale Parisului, iar Elvira Popescu detine si astazi un loc important in miscarea teatrala din Franta.

Fragmente din Ion Manolescu, “Aminitiri”, Editura Meridiane, 1962