Cand moartea li se intampla numai altora

Prima oara am vazut-o cand eram la gradinita. Pana atunci doar auzisem vag despre ea, cand primul meu catel plecase. Intelesesem ca uneori cainii dispar, pur si simplu, nu fug de acasa, ci se topesc in aer si nu ramane nimic palpabil in urma lor. De data asta insa aveam sa vad exact cum lucreaza. Pentru ca eram la priveghiul unui copil in varsta de cateva luni. Unul dintre  colegi mi-a soptit atunci in timp ce priveam spre patutul pe care era asezat: E mort! M-am uitat mai atent. Intr-adevar, nu se misca, parea ca doarme linistit, dar nu respira. Am pandit multa vreme somnul lui in speranta ca va deschide ochii.

 

Intalnirile mele de la distanta cu ea au continuat, dar de fiecare data incercam sa alung gandul privitor la certitudinea ca ii va vizita si pe cei de langa mine. Cat priveste persoana mea, cumva credeam ca moartea li se intampla numai altora.

 

Asta pana cand Sorina, una dintre prietenele mele din copilarie, m-a invitat la nunta ei. Ea ramasese in oraselul de provincie in care facusem primele clase, eu ma mutasem la Bucuresti, dar pastrasem legatura peste ani. Mi-a facut placere gandul revederii strazilor copilariei, a padurilor care-mi inconjurasera casa si in care ne jucam.  Am luat trenul iar Sorina a fost cea care m-a asteptat cu masina in mica gara. Era acum o viitoare doamna frumoasa. Coditelor impletite le luase locul un par ondulat si la fel de negru-albastru cum il tineam minte tuns casca, iar ochii caprui verzui luminau ca in amintirile mele. Dupa ce ne-am imbratisat, am rugat-o sa-mi povesteasca mai intai totul despre El, cel care avea sa-i fie sot. Iar de aici incolo, lucrurile aveau sa curga nefiresc de firesc. El era… mort. Cand mi-a spus asta, m-am speriat ingrozitor. Sorina continua sa-mi povesteasca netulburata, cu o anume fericire, despre cum a cerut-o de nevasta dar nu o mai auzeam.

 

Abia in ziua nuntii aveam sa il cunosc. Intre timp aflasem ca tatal lui e medic, un medic stralucit. Mirele era inalt, subtire, cu osatura fina si o distinctie aparte. Imi placea cum arata dar nu-mi puteam stapani un sentiment de repulsie. Intelesesem ca tatal lui gasise o metoda de a-l conserva si resuscita. Singurele semne ca ceva era in neregula cu el erau niste vagi pete rosietice pe fata – chiar, m-am gandit, oare cum reuseste sa-si rada barba? – si am observat la un moment dat ca si pe maini avea aceleasi pete rosii, dar mai accentuate, cu mici cruste.

Si, totusi, mirele Sorinei imi placea. Un cunoscut care asistase la resuscitarea lui imi spusese ca tehnologia folosita era similara celei pentru electrosocuri: E fascinant sa-l vezi cum zvacneste de cateva ori si apoi se ridica de parca ar fi dormit pana atunci.

 

Incercam sa-mi stapanesc repulsia si teama, sa nu-i deranjez pe nuntasii care pareau sa considere situatia asta normala. La un moment dat, mirele s-a apropiat de masa la care stateam. Pentru o clipa m-a cuprins frica, dar a inceput sa-mi vorbeasca. Ca e constient ca totul e de-a-ndoaselea, dar ca s-au iubit foarte mult si planuisera sa se casatoreasca, iar el a murit si nu s-a putut decat asa. Ca aparenta asta de viata dureaza foarte putin, dupa care se va intoarce in mormant – in cavoul acela de lumina – si abia peste inca un an va putea fi resuscitat… Iar eu incepeam sa-l indragesc din ce in ce mai mult in timp ce il ascultam la masa aceea teribila de nunta.

 

In masina, alaturi de Sorina, am intrebat-o cum se face ca a vrut totusi sa se casatoreasca. Mi-a spus ca el a murit intr-un accident stupid, ca era cat pe ce sa nu poata ajunge la inmormantare, ca a suferit cumplit si a continuat sa-l iubeasca pana cand a aparut aceasta aparenta de viata.

 

Din nou la petrecerea de nunta, el imi spune ca simte ca puterile il parasesc, in vreme ce ii indeamna pe cei din jur sa-i povesteasca ce planuri au in urmatorul an, cum vor avea grija de Sorina, ca sa aiba la ce se gandi cat va dormi. E fin, saten cu ochii verzi si mie imi pare acum frumos de-a dreptul, cu toate petele rosietice de pe fata si crustele de pe maini si… mort cum e. Ma roaga sa-l ajut sa ajunga la masina, se simte tot mai rau si nu vrea ca cei din jur sa-l vada murind din nou.

 

Il iau pe dupa mijloc si il sprijin in timp ce iesim afara. La cativa metri distanta de masinile parcate, ne opreste cineva si-l intreaba daca se simte bine. “Da, sigur, doar luam putin aer…”. Imi zambeste atat de frumos a multumire. Sunt tot mai fermecata si de el, dar si de Sorina, care se multumeste cu iubirea asta intre vremi in care el se duce sa moara un pic.

 

Mama ma trezeste brusc. N-am auzit ceasul si risc sa intarzii la cursuri. Geometrie analitica. Notez repede visul asta. Poate candva o sa scriu un roman din el. Pana atunci, trebuie sa memento mori.